sâmbătă, 28 martie 2009

Dramatizam prea mult

Am citit acum cateva zile o carte care m-a facut sa ma gandesc mai mult la viata in general si la oameni si a ajuns la concluzia ca dramatizam prea mult, al naibii de mult.Cartea se numeste "Dramele adolescentilor" de George Mihaita si este plina de probleme ale adolescentilor.PROBLEME nu cu chestii minore de care ne plangem noi in general.Noi dramatizam atat pentru o despartire,o cearta,o nota mica,o palma s.a.,pe cand altii au probleme mult mai grave.
Cum ar fi ca propria mama sa iti spuna ca "Ar fi trebuit sa te las in zapada si sa mori.Sa dea domnul sa te taie trenul si sa ajungi bucatele" sau sa iti reproseze ca datorita existentei tale si-a pierdut libertata si sa ajunga sa nu te mai recunoasca si sa iti spuna verde in fata dupa un timp ca" Eu nu sunt mama dumneavoastra."? Ingrozitor intr-adevar.
In aceasta carte au fost mult lucruri care m-au socat.
M-a ingrozit faptul ca atiatia adolescenti isi iau zilele.Oameni buni "viata reprezinta o imensa bucureie data de Dumnezeu,pe care merita sa o imparti cu ceilalti ",de ce sa refuzi acest dar atat de frumos,de ce sa nu privesti si partea buna a lucrurilor ,de ce sa nu cauti acea raza de lumina care te scoate din intuneric.Merita sa cauti lumina de la capatul tunelului,pentru ca va fi o zi in care o vei gasi, o zi in care toate gandurile negre,toate amintirile dureroase vor disparea facand loc fericirii.
Un alt lucru care m-a socat a fost naivitatea multor alolescente,faptul ca se daruiesc cu atata usurinta unor necunoscuti aproape, persoane dornice de o aventura care le fac sa creada ca sunt"iubirea vietii lor"...niciodata nu am crezut in astfel de povesti de adormit copiii. Ceea ce este si mai urat,este ca din aceasta aventura,de cele mai multe ori (din cauza incontientei sau a nepasarii), se concepe un copil,iar fata este nevoita sa il "distruga", ramanand cu sechele pe viata. Iubirea nu se naste peste noapte,iubirea este ceva mult mai profund.Ganditi-va bine inainte sa va aruncati in patul primului venit.
"Dramele adolescentilor" este o carte care te pune pe ganduri si te face sa vezi intr-un alt mod viata.
Inchei cu cateva citate despre carte:
"Cartea asta este o picatura de speranta intr-un ocean de nepasare.Sau poate un strigat de disperare intr-o lume amortita si suficienta..."(Doru Viorel Ursu)
"Un manual de iubire neconditionata,un tipat de speranta disperata o raza de lumina ce se strecoara prin smogul pestilential in care traim."(Gabriela Hurezean)
"Acesti oameni,cu o asa putere de a povesti despre tragediile lor ,sunt cei care vor reusi.Vor fi tiranii cu suflet de portelan."(Mircea Radu)

joi, 19 martie 2009

Scrisoare catre liceeni (de Tudor Chirila)





duminică, 15 martie 2009

Paradisul meu...


Tocmai m-am intors din paradis.As fi dorit sa raman acolo pentu totdeauna,dar din pacate realitatea ne obliga sa ne trezim din vis.
Carcaliu-un comuna aflata la poalele muntilor Macin din judetul Tulcea.
Locul in care am crescut pana la trei ani,locul caruia ii rezerv o luna din vacanta mea de vara.Paradisul meu!
Un an intreg, sub ochii tristi albastri ai babicilor,purtandu-si dorul de copii si de nepoti care sunt plecati pe meleaguri straine Carcaliu e tacut. Acum asteapta doar vacanta de vara,atunci cand pe ulitele satului se aud tipete de copii,iar salutul oficial nu mai e "dobra večer",ci "ciao!". In itreg satul misuna masini cu numar de Italia. Fetele tinere ce isi gasesc jumatatea peste hotare se intorc in tara,pentru ca ,or fi macaronarii ăia pricepuţi la modă, dar lipovencele tot la Carcaliu se intorc, cănd le e timpul să se mărite, şi imbracă kicika şi kaseak, cusute in casă.
Drumurile de lăngă Dunăre, umblate pănă mai ieri doar de vreun bătrăn pescar lipovean şi plasa lui, au căpătat ecouri de "Via" italiană. Le-au cotropit năpărstoci blonzi, copiii cu certificat de Italia, care nu ştiu boabă pe lipoveneşte, darămite pe romăneşte. Dar de drag şi dor, babuşca ce-i păzeşte din poartă a invăţăt ea căte ceva din păsărească macaronarilor. Aşa că exclamă cu ei "Va bene!", iar cănd nu sunt astămpăraţi ii cheamă cu un "Vieni qua!"
După un an de pribegie in ţara pastelor, mamele "bambinilor" se intorc la racii roşii din apa clocotită şi la borşul de peşte. Zdravenii lipoveni care au ridicat incă un "Torino", cănd a fost Olimpiada, se apucă să mai pună o piatră şi să mai dea un var la casă. Nu le vine să plătească meseriaş de aici, că le cere mai mult decăt primesc ei in Italia, tot in construcţii.
In faţa preotului şi a icoanelor, şcoliţi sau munciţi la Torino, ori imbătrăniţi la Carcaliu, lipovenii se inchină in portul lor de biserică: bărbaţii cu rubaşcă, femeile cu fuste lungi, creţe, şi baticuri.
"Oamenii se aşază unde dau de bine, unde au măncare, unde au bani. Dar sufletul, ăsta mereu le rămăne aici" - şopteşte Polea, una din lipovencele stabilite la Torino.
E ultima zi dinaintea postului, cum zice calendarul de rit vechi, şi Carcaliu e o nuntă şi un căntec. Ruseşte - disco, ruseşte din pieptul babicelor. Şi-apoi, spre dimineaţă, un Celentano, un "Italiano vero" de-a lui Cutugno. Şi zori cu Kazaciok şi două lacrimi. Căci vine toamna şi iar se duc cazacii...



(fragmente din Jurnalul National)

Nu stiu cat va mai dura acest rai,caci incet incet traditiile se uita,satul devine pustiu,babicile noastre din pacate (sau din fericire) se vor transforma in ingeri, iar multi dintre noi nu stiu daca vor mai reveni pe aceste meleaguri...eu cu siguranta da...Desi fac parte din aceasta comunitate doar pe jumatate nu voi uita niciodata acest paradis...si voi reveni mereu...