duminică, 19 aprilie 2009

Inceputurile mele cu davaua(II)(Weekend cu mama)

Minunata mea aventurã cred cã a început cu faptul cã uram pe toata lumea. Nu aş putea spune cã aveam cea mai fericitã situaţie acasã, dar nu ãsta a fost neapãrat motivul care a dus la experienţa mea cu heroina. Oricum, de pe la 12-13 ani simţeam cã ceva nu e în regulã şi cã de fapt nu îmi gãsesc împlinirea în nimic. Pe la 14 ani eram ceea e se poate numi o adevaratã rockeritzã, cu toate accesoriile de rigoare, dar trebuia sã stau acasã tot timpul şi sã am grijã de nepotzica mea, care avea un an. Mama fiind plecatã în Spania la muncã de când eu aveam trei ani, eu am fost crescutã de sora mamei şi de soţul ei, adicã unchiul meu. Nu aş putea spune cã am avut cea mai fericitã relaţie cu ei sau cu verişorul meu. Mãtuşa mea este o femeie bunã şi înţelegãtoare, dar unchiul cred cã a provocat ruptura mea de familie şi dorinţa de a fugi de acasã, ceea ce de altfel s-a şi întâmplat.

Conflictele s-au adunat din mai multe… în principal pentru cã nu mã acceptau pentru ceea ce eram, criticau mereu, şi el şi verisorul meu, dar mai ales el, tot ce fac, nu aveam voie sã ascult muzicã, nu aveam voie sa port hainele pe care le vroiam. Unchiul meu vroia sã mã oblige sã port fustã, mereu ţipa la mine când ma vedea în blugi, sau în blugi şi tricou negru, costumaţia mea favoritã. Şi multe multe alte conflicte, care au dus la fuga mea de acasã. Am fugit şi pentru cã vroiam sã gust adevãrata libertate, sã vãd lumea, de mult visam la momentul în care o sa fiu liberã şi independentã, şi eram convinsã ca voi reuşi şi cã în câteva sãptãmâni îmi voi gãsi şi o slujba şi cã totul va fi ok.

Începuturile mele cu davaua (I)(Weekend cu mama)

Deci, pentru toatã lumea care ar putea sã înveţe ceva din povestea mea, în primul rând ma numesc Cristina… sunt pe dava adica heroinã de doi ani şi ceva, asta numãrând de la prima ţigarã. Mi-a plãcut din prima extraordinar de mult, adicã de prima oara când am simţit ceva, care a fost cam a doua sau a treia oarã. În momentul acela m-am gândit: cred cã cineva a inventat drogul asta special pentru mine. Aşa a început relaţia mea cu heroina, alias davaua. Cã aşa i se zice de fapt, dava. Ce sa zic? Îţi ocupã toatã viatza. Ziua ai job sã faci rost, seara bagi. Nu ştii azi cum o sã faci rost în trei zile. Mã rog, sunt multe poveşti. Cu davaua, nu mai ai mamã, nu mai ai tatã, nu cã eu aş fi avut, da’ e o figurã de stil.

Sunt sigurã cã fiecare are o poveste cu cum a început, şi primu de la care a luat, şi primele ganduri, de genul „asta nu o sã mi se intâmple mie”, „încerc o datã şi gata”, „eu pot sã mã controlez”… Şi mai ales pentru oamenii care au cunoscut alţi oameni pe dava înainte sã înceapa şi ei sã bage, şi au vãzut cât de tare te distruge davaua, şi cã nu e un drog ca oricare altul. Celelalte droguri îţi dau tripuri, davaua îţi dã numa suferinţã. Asta ca urmare, pentru cã la început îţi dã prea multã fericire… cum sã descriu… ar fi ceva de genu, daca lsd-u de exemplu bagã realitatea sã fie mult mai puternicã, davaua parcã pune o ceatzã, şi te face sã simţi un fel de cã te doare undeva de tot şi de toate. Practic, nu mai existã nici o problemã, totu e ok, totu e departe de tine, corpu tãu se simte perfect, e cel mai perfect trip pe care poate cineva sã şi-l doreascã, adica Nirvana. Lumea din jur nu mai exista.

Weekend cu mama

"Weekend cu mama"-de Vera Ion....o carte ... de fapt este un jurnal care pe mine m-a facut sa deschid larg ochii si sa privesc mult mai atent in jurul meu.
Stiti ce mi se pare fenomenal? Ca pana sa ajung sa citesc aceasta carte habar nu aveam pe langa cati consumatori si ,poate, traficanti de droguri am trecut...oricum nu sunt eu in masura sa ii judec...hmm...nici macar sa le dau o mana de ajutor...Oricum n-am sa uit prea curand aceasta poveste pentru ca este cu adevarat tulburatoare mai ales cand ajungi la penultima pagina si spui" Inca o poveste cu happy end" iar cand ajungi la ultimele raduri iti dai seama ca nu este deloc asa....ar fi fost prea frumos...
O sa incep sa pun cateva fragmente din jurnalul Cristinei(personajul principal)

vineri, 17 aprilie 2009

Mi-e dor si doare

Si daca dupa tot ce ti-am spus, n-ai inteles nimic -
De fapt trebuia sa simti, nu sa-ntelegi -
Sa plang - nu-ncerc,
Sa-ncerci - nu stii,
Sa stiu - nu vreau,
Sa vrei - nu poti.
Mi-au secat toate cuvintele si nu mai stiu nimic, decat ca:

Mi-e dor si doare,
Dor si doare ...

Si dac-atata timp a trecut - aproape fara rost -
De fapt, totul are rost fara sa stim;
Dac-atatia ochi s-au inchis incet, incet, peste mine,
De ce ne-ajuti sa ne mintim ?
Sa uit - nu invat,
Sa-nveti - n-asculti,
S-ascult - nu pot,
Sa poti - nu vrei;
Mi-au secat toate cuvintele si nu mai stiu nimic, decat ca:

Mi-e dor si doare,
Dor si doare ...

Mi-au secat toate cuvintele ...

Daca stau sa ma gandesc bine,
Ar mai fi totusi cateva cu care
O sa-ncerc sa-ti spun
Ce se-ntampla cu mine:
Am auzit ca daca te uiti la ceas la fix,
Inseamna ca te iubeste
Si-atunci ma uit la ceas intr-una,
Gandindu-ma ca asa
O sa te-aduc in viata mea... poate ...
Mi-au secat cuvintele ... toate ...

Mi-e dor si doare,
Dor sï doare ...

(Taxi-Mi-e dor si doare)

sâmbătă, 28 martie 2009

Dramatizam prea mult

Am citit acum cateva zile o carte care m-a facut sa ma gandesc mai mult la viata in general si la oameni si a ajuns la concluzia ca dramatizam prea mult, al naibii de mult.Cartea se numeste "Dramele adolescentilor" de George Mihaita si este plina de probleme ale adolescentilor.PROBLEME nu cu chestii minore de care ne plangem noi in general.Noi dramatizam atat pentru o despartire,o cearta,o nota mica,o palma s.a.,pe cand altii au probleme mult mai grave.
Cum ar fi ca propria mama sa iti spuna ca "Ar fi trebuit sa te las in zapada si sa mori.Sa dea domnul sa te taie trenul si sa ajungi bucatele" sau sa iti reproseze ca datorita existentei tale si-a pierdut libertata si sa ajunga sa nu te mai recunoasca si sa iti spuna verde in fata dupa un timp ca" Eu nu sunt mama dumneavoastra."? Ingrozitor intr-adevar.
In aceasta carte au fost mult lucruri care m-au socat.
M-a ingrozit faptul ca atiatia adolescenti isi iau zilele.Oameni buni "viata reprezinta o imensa bucureie data de Dumnezeu,pe care merita sa o imparti cu ceilalti ",de ce sa refuzi acest dar atat de frumos,de ce sa nu privesti si partea buna a lucrurilor ,de ce sa nu cauti acea raza de lumina care te scoate din intuneric.Merita sa cauti lumina de la capatul tunelului,pentru ca va fi o zi in care o vei gasi, o zi in care toate gandurile negre,toate amintirile dureroase vor disparea facand loc fericirii.
Un alt lucru care m-a socat a fost naivitatea multor alolescente,faptul ca se daruiesc cu atata usurinta unor necunoscuti aproape, persoane dornice de o aventura care le fac sa creada ca sunt"iubirea vietii lor"...niciodata nu am crezut in astfel de povesti de adormit copiii. Ceea ce este si mai urat,este ca din aceasta aventura,de cele mai multe ori (din cauza incontientei sau a nepasarii), se concepe un copil,iar fata este nevoita sa il "distruga", ramanand cu sechele pe viata. Iubirea nu se naste peste noapte,iubirea este ceva mult mai profund.Ganditi-va bine inainte sa va aruncati in patul primului venit.
"Dramele adolescentilor" este o carte care te pune pe ganduri si te face sa vezi intr-un alt mod viata.
Inchei cu cateva citate despre carte:
"Cartea asta este o picatura de speranta intr-un ocean de nepasare.Sau poate un strigat de disperare intr-o lume amortita si suficienta..."(Doru Viorel Ursu)
"Un manual de iubire neconditionata,un tipat de speranta disperata o raza de lumina ce se strecoara prin smogul pestilential in care traim."(Gabriela Hurezean)
"Acesti oameni,cu o asa putere de a povesti despre tragediile lor ,sunt cei care vor reusi.Vor fi tiranii cu suflet de portelan."(Mircea Radu)

joi, 19 martie 2009

Scrisoare catre liceeni (de Tudor Chirila)





duminică, 15 martie 2009

Paradisul meu...


Tocmai m-am intors din paradis.As fi dorit sa raman acolo pentu totdeauna,dar din pacate realitatea ne obliga sa ne trezim din vis.
Carcaliu-un comuna aflata la poalele muntilor Macin din judetul Tulcea.
Locul in care am crescut pana la trei ani,locul caruia ii rezerv o luna din vacanta mea de vara.Paradisul meu!
Un an intreg, sub ochii tristi albastri ai babicilor,purtandu-si dorul de copii si de nepoti care sunt plecati pe meleaguri straine Carcaliu e tacut. Acum asteapta doar vacanta de vara,atunci cand pe ulitele satului se aud tipete de copii,iar salutul oficial nu mai e "dobra večer",ci "ciao!". In itreg satul misuna masini cu numar de Italia. Fetele tinere ce isi gasesc jumatatea peste hotare se intorc in tara,pentru ca ,or fi macaronarii ăia pricepuţi la modă, dar lipovencele tot la Carcaliu se intorc, cănd le e timpul să se mărite, şi imbracă kicika şi kaseak, cusute in casă.
Drumurile de lăngă Dunăre, umblate pănă mai ieri doar de vreun bătrăn pescar lipovean şi plasa lui, au căpătat ecouri de "Via" italiană. Le-au cotropit năpărstoci blonzi, copiii cu certificat de Italia, care nu ştiu boabă pe lipoveneşte, darămite pe romăneşte. Dar de drag şi dor, babuşca ce-i păzeşte din poartă a invăţăt ea căte ceva din păsărească macaronarilor. Aşa că exclamă cu ei "Va bene!", iar cănd nu sunt astămpăraţi ii cheamă cu un "Vieni qua!"
După un an de pribegie in ţara pastelor, mamele "bambinilor" se intorc la racii roşii din apa clocotită şi la borşul de peşte. Zdravenii lipoveni care au ridicat incă un "Torino", cănd a fost Olimpiada, se apucă să mai pună o piatră şi să mai dea un var la casă. Nu le vine să plătească meseriaş de aici, că le cere mai mult decăt primesc ei in Italia, tot in construcţii.
In faţa preotului şi a icoanelor, şcoliţi sau munciţi la Torino, ori imbătrăniţi la Carcaliu, lipovenii se inchină in portul lor de biserică: bărbaţii cu rubaşcă, femeile cu fuste lungi, creţe, şi baticuri.
"Oamenii se aşază unde dau de bine, unde au măncare, unde au bani. Dar sufletul, ăsta mereu le rămăne aici" - şopteşte Polea, una din lipovencele stabilite la Torino.
E ultima zi dinaintea postului, cum zice calendarul de rit vechi, şi Carcaliu e o nuntă şi un căntec. Ruseşte - disco, ruseşte din pieptul babicelor. Şi-apoi, spre dimineaţă, un Celentano, un "Italiano vero" de-a lui Cutugno. Şi zori cu Kazaciok şi două lacrimi. Căci vine toamna şi iar se duc cazacii...



(fragmente din Jurnalul National)

Nu stiu cat va mai dura acest rai,caci incet incet traditiile se uita,satul devine pustiu,babicile noastre din pacate (sau din fericire) se vor transforma in ingeri, iar multi dintre noi nu stiu daca vor mai reveni pe aceste meleaguri...eu cu siguranta da...Desi fac parte din aceasta comunitate doar pe jumatate nu voi uita niciodata acest paradis...si voi reveni mereu...